Universitatea Tehnică din Cluj Napoca (UTCJ) a acordat două titluri de Doctor Honoris Causa săptămâna trecută. Cei care le-au primit au fost doi ingineri. Nimic neobișnuit până aici – doar că cei doi sunt niște ingineri mai aparte. Unul este un inginer ce conduce Mitropolia Clujului ca ierarh ortodox, ÎPSS Andrei Andreicuț, iar celălalt este inginerul ce orânduiește destinele Eparhiei de Cluj a credincioșilor greco-catolici de aici, PSS Florentin Crihălmeanu. Doi – acum – clujeni. Ce mai degrabă te-ai aștepta să se taie între ei, decât să stea la aceeași masă, dacă ei în considerare problemele care există între ei.

Iar ziua aleasă e și ea cu cifru. Ziua Unirii, 24 ianuarie, precum și ultima zi din Săptămâna Ecumenică de Rugăciune. Pentru cei care nu știu, săptămâna aceasta aduce alături oameni aparținând unor culte diferite, creștine și, uneori, chiar din afara creștinismului (cum frumos se întâmplă la Timișoara, de exemplu), pentru a se ruga împreună. Treaba aceasta este o parte din ceea ce, mare, se cheamă ecumenism. Adică un bau-bau extrem de discutat, actualmente, în Biserica Ortodoxă Română (BOR). Și asta mai ales de acum patru ani, de când ierarhi ortodocși din Oradea și Timișoara au făcut gesturi firești de comuniune cu ierarhi greco-catolici și romano-catolici.

Întrebări

Multă lume a ridicat o sprânceană atunci când s-a aflat de intenția UTCJ de a acorda aceste titluri ierarhilor clujeni. Se dorea forțarea în mimarea unui ecumenism ce nu există dinspre partea ortodoxă, fiind mai degrabă, la ei, o programatică ușă închisă spre celelalte culte? Se plănuia imortalizarea unor cadre în care ierarhi catolici și ortodocși aduși împreună în spațiul restrâns al unui eveniment aparent win-win se îmbrățișează vioi, pentru a se putea arăta ulterior, în afara țării, ce mare curent ecumenic trăim noi? Erau îndreptățite întrebările, dat fiind că eparhia greco-catolică de acolo precum și mitropolia ortodoxă a locului târăsc de multă vreme probleme patrimoniale și nu numai.

Greco-catolicii au fost desființați în 1948 dar au supraviețuit în ilegalitate. În 1989 au ieșit din catacombe și, deși legislația e de așa natură ca avutul lor să se reîntoarcă la posesorul lor, acest lucru nu s-a întâmplat firesc decât în Banat, în toate celelalte zonele din țară unde există greco-catolici lucrurile așezându-se în matcă (acolo unde s-au așezat deja) doar după scandaluri întinse uneori pe două decenii, după procese, după șicane sau bătăi.

Zona Clujului nu face excepție, fostul mitropolit al locului, IPSS Bartolomeu Anania, fiind cel mai aprig ierarh BOR în lupta minuțioasă pentru încălcarea drepturilor greco-catolicilor. Această moștenire a fost preluată de către actualul mitropolit, IPSS Andrei Andreicuț, care nu a dat semne că ar fi mai descebăluit la minte decât ierarhul de dinaintea sa într-un dialog constructiv cu episcopul greco-catolic, PSS Florentin Crihălmeanu.

Aceștia erau cei doi chemați la masa festivă a UTCJ în ziua Unirii, o zi când, anul acesta, creștinii se strâng împreună în biserici și încearcă să-și fie unii altora ca frații. Urma să fie o plăsmuire de mimă și neadevăr la Cluj? Nimic altceva nu putea răspunde mai bine întrebării decât tot ce curge după cumpărarea unui bilet de tren până acolo…

Pretext academic pentru unitate

Cu o zi înainte de drumul la Cluj l-am contactat pe rectorul UTCJ pentru a îi cere câteva cuvinte despre plănuitul eveniment, ”O replică”, așa cum nu i-a sunat neapărat bine, inițial. Dar profesorul dr. Ing. Radu Munteanu, rectorul UTCJ, s-a dovedit extrem de amabil în discuția purtată, trecând de corsetul unei simple ”replici”.

- Problema este așa: este o chestie unică, fiindcă amândoi au formația de ingineri – este o chestiune rarissimă ca doi ingineri să ajungă să conducă biserica ortodoxă și catolică din zona asta a noastră. Unul era absolvent de politehnică, celălalt a terminat construcțiile la București. Și de fapt dacă stăm să ne gândim puțin tradiția spirituală e un lucru vital pentru că ne oferă o alternativă la viața pe care o ducem într-un univers în care am putea spune că soarele este umbra lui Dumnezeu.

- Domnule profesor, cum de s-a ajuns să li se ofere acest titlu în aceeași zi?

- În aceeași zi – am discutat cu dânșii, pentru că ziua nu este întâmplătoare. Este ziua de 24 ianuarie, ziua Unirii, și mi s-a părut cel mai potrivit pretext ca această unitate în suflet și-n gândire, cum ar spune poetul, să se petreacă acuma pentru amândoi. Și amândoi au acceptat cu bucurie.

- Dar este un lucru care mă nedumerește aici. E extraordinară inițiativa dumneavoastră și spuneți de unitate – dar unitatea nu există. Cele două culte au probleme. Mâna pe care dumneavoastră doriți să o întindeți celor doi astfel încât să se strângă sub cupola dumneavoastră este ceva ce sugerează că problemele celor două culte ar putea fi rezolvate sau pur și simplu trece peste problemele care există între uniți și ortodocși?

- Problema este așa că orice formă de a aduce la numitor comun această entitate unitară care este religia trebuie să aibă și începuturi. Începuturile pot fi foarte variate. Nu ascund că este o dorință a noastră să împingem lucrurile spre așa ceva. Acesta este un alt motiv pentru care noi ne-am gândit să facem treaba asta și chiar în contextul de ziua Unirii. Ați intuit foarte bine!

- O altă întrebare. Eu am făcut studiile la Timișoara și cunosc mai puțin lumea academică universitară clujeană. Vreau să vă întreb dacă în experiența dumneavoastră, nu de rector ci de cadru didactic, de acolo, știți ca cineva să fi refuzat până acuma un astfel de titlu atunci când i s-a propus să îl primească.

- Eu nu cunosc fiindcă treburile astea nu se fac așa simplu. Lucrurile în general le faci cu adresă, la oameni pentru care există un teren fertil pentru acceptare – adică prin relațiile pe care le avem. Noi avem relații cu amândoi înalții slujitori ai bisericii, de multă vreme. Asta este iarăși o altă rădăcină, pe care o punem în discuție. Și apoi dacă cineva dorește o incursiune în istorie, am putea spune și altceva. Întemeietorul Bisericii Catolice Unite cu Roma în Transilvania, adică în România, a fost introdus de Ioan Giurgiu Patachi, care este străbunicul unui profesor, profesorul Patachi, care trăiește, care are 92 de ani, profesor la universitatea noastră, care va fi de față mâine. Iar Ioan Giurgiu Patachi a fost primul episcop, în acest sens, și de fapt primul doctor în teologie în România. Și a fost un om deosebit – el a fost urmat de Inochentie Micu Klein, care a rămas mai pregnant în istoie.

- Îmi aduc aminte de un lucru pe care eu l-am văzut la Sibiu la Grădina Zoologică și m-a mișcat – și nu la modul bun. Am văzut o nenorocită de barză care stătea într-o cușcă, imediat lângă cușca unor feline. Și felul în care se acordă acest titlu mâine mă face să mă gândesc la respectivul loc. Ce părere aveți despre alăturarea asta, ce vor gândi enoriașii celor doi?

- Noi avem păreri diferite – și modul în care noi am purtat discuții și inclusiv exemplul pe care îl dăm enoriașilor ne fac să ne gândim la alte exemple puțin mai frumoase și mai generoase.

- Totuși… este și ultima zi a săptămânii ecumenice. Deci este încă un prilej frumos.

- Sigur că da. Am căutat și uite că anul ăsta bisect ne-a permis așa ceva.

- Deci depinde doar de ce va spune fiecare în alocuțuinea sa… Dacă ne prefacem că totul e lapte și miere, iarăși e o problemă.

- Vorbim sincer și suntem animați de anumite dorințe în care, dacă putem face ceva, ar fi un mare păcat să nu încercăm.

- De preferință ca acel ceva să fie și bun.

- Păi bineînțeles, bineînțeles.

- Știți, am fost și la înmormântarea IPSS George Guțiu și mi-a părut bine să văd că IPSS Andreicuț era acolo. În același timp am fost și la Nicula. Unde am văzut ce a ridicat IPSS Bartolomeu pe o zonă aflată în litigiu, unde mănăstirea greco-catolică se părăginește. Sper ca gestul dv să fie o pornire spre o așezare în matcă.

- Problema este că trebuie să gândim frumos și să mergem spre înțelegere. Iar dacă facem mereu apel la lucruile care dezbină, nu putem să ajungem la o stare echilibrată în care lumea să învețe iar să viseze.

- E frumos ce spuneți și vă mulțumesc că îmi împărtășiți gândurile…

- Și mai este ceva, un lucru – ați făcut apel la el. Ați făcut apel la memorie. Aveți dreptate: memoria istoriei ține minte fapte și evenimente. Însă pomenirea bisericii ține minte jertfe. Ca un fel de așezare definitivă în memorie. Deci vedeți, același lucru are trimiteri diferite. De aceea e greu să poți face, din concepte care diferă puțin, o unitate. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să speri în treaba asta. Fiindcă și omul are unicitate absolut particulară. Are nevoie de aceleași lucruri, de acceași credință în mai bine. În general se întinde spre același ideal ca și semenii săi.

- Cred că ați și puiut face o carieră și la filologie, domnule profesor. Vorbiți foarte frumos!

- Mă bucur tare mult dar nu știu dacă aș fi putut. Toate acestea au venit cu timpul, după ce am citit foarte foarte multe cărți. Am învățat să vorbesc altfel. Altfel poate rămâneam ”un inginer”. Cred că am devenit un inginer mai bun tocmai pentru că am citit și altceva.

- Cât timp lumea are nevoiie de religie, e bine să o primească mai curată. Iar la dumneavoastră la Cluj încă nu a venit timpul curățeniei. Poate acum, cu gesturi de genul acesta.

- Păi trebuie să le facem și să le facă și lumea asta laică, să încerce să facă ceva. Că mai mult câștigă o idee dacă pleacă dintr-o direcție aparent paradoxală.

- Atunci dați-mi si un pronostic: în cât timp credeți că se va lămuri problema mănăstirii Nicula? Că văd că știți problemele.

- N-aș putea să vă spun asta. Pentru că ar trebui să mă documentez – și dacă aș purta ceva discuții în sensul ăsta, poate aș putea media pentru ea.

 Inginerul mitropolit

Și am plecat la Cluj. Dar, înainte de povestea doctoratelor în sine, cine este acest Andrei Andreicuț al Clujului și din ce treburi s-a înterupt el pentru a participa la ceremonia de la Unuiversitatea Tehnică din Cluj, împreună cu ierarhul greco-catolic? L-am întrebat, de început, treaba aceasta pe prof. univ. dr. Ioan Mitrofan, preot greco-catolic blăjean specializat în teologie morală, care l-a cunoscut pe actualul ierarh clujean din tinerețea sa și cu care chiar a avut un schimb de replici publice, strânse în două cărți: ”Dacă l-a cadorisit cu titlul ăsta Universitatea Tehnică, este un inginer. Un inginer căruia nu trebuie să i se pretindă un limbaj nuanțat literar și filosofic dar dacă ar trebui sa ne întoarcem la origini, că și veșnicia s-a născut la țară, a făcut școli și el, la București, s-a mișcat în mediul monahal, între personalități ale timpului, a cunosc și spiritualitate ortodoxă și mari duhovnici dar a cunoscut pe cardinalul Hossu în persoană – deci are niște puncte cardinale vechi.

El s-a reorientat pe o linie care a deschis o trambulină. Nu știu dacă el a visat de la început acest circuit pe care l-a făcut dar din glasul iminii, din timpul când nu era în bisericăș și nici eu nu eram oficial în biserică, mi-a plăcut hotărârea lui de a se reașeza ca preot. La Cluj l-a cunoscut pe părintele Prunduș, la București s-a întâlnit cu Hossu când nu se putea intra la Hossu, a vent ca inginer în Alba Iulia și a cunoscut bisericile catolică și ortodoxă din Alba Iulia și oamenii din rezistență. Pentru că l-am încartiruit la fostul meu paroh, din satul meu natal, Oiejdea, la părintele Ioan Coman, care funcționa în ilegalitate. El a fost greco-catolic, și o și recunoaște în cartea sa. L-am vizitat  la Oarța lângă Baia Mare. Bunica lui a dat conduita religioasă din familie. Ea era greco-catolică. Și tatăl lui era greco-catolic, dar, având o funcție publică, nu se putea exprima ca atare”.

Mai mult decât spune părintele Ioan Mitrofan, Andrei Andreicuț este un fost greco-catolic, care a mâncat la masa, atât spirituală cât și fizică, a acestui cult, și care a renunțat la deliciile spirituale atunci când a sesizat că burta se umple mai greu în ilegalitate. Setea lui de prosperitate era mai ușor să fie împlinită la ortodocși, astfel încât a schimbat culoarea de pe tricoul Dumnezeului lui și a virat cârma spre cei care îi puteau oferi o scară pentru ambițiile lui. Să spunem că până aici ar fi de înțeles, omenește. Ceea ce e greu, însă, a se înțelege atunci când ești om și nu hienă, e că Andreicuț a urcat pe scările măririi ortodoxe chiar lovindu-i pe cei dintre care plecase, pe foștii săi frați greco-catolici. Ce e drept, nu e el primul: și Cain și Abel au fost frați. Cu mica diferență că lui Cain nu i-au crescut niște engolpioane la gât.

Dar n-au fost ei singurii loviți și săpați – despre stilul de parvenire al ierarhului aflat acum în Cluj avea cuvinte grele și episcopul Emilian Birdaș, căruia Andreicuț i-a luat locul. Citez din Wikipedia: ”La 18 ianuarie 1990, PS Emilian Birdaș a fost obligat sa demisioneze din scaunul de episcop de Alba Iulia într-un mod controversat, nedreptate care i-a cauzat și un atac cerebral. Locul său la Alba Iulia a fost luat de Andrei Andreicuț, cel care a condus mișcarea de înlăturare din scaunul eparhial a episcopului Emilian”. Apropiații lui Emilian Birdaș au și azi amintiri clare despre felul cum s-a făcut această lucrătură.

Moștenirea lui Bartolomeu

Mai târziu, Andreicuț a preluat taraba lui Anania. Fiorosul mitropolit Bartolomeu Anania, ”Apostolul” Securității (după numele său de cod), este una dintre cele mai triste figuri ale Bisericii Ortodoxe Române din ultimul secol. Și una dintre cele mai pupate în posterior. ”Leul Ardealului” a știut să se impună mai întâi prin împilări învățate în clasele de diversionism ale structurilor mai puțin vizibile la drumul mare ale statului. Apoi, după ce a prins pojghiță și a urcat în ierarhia BOR, a devenit vocal și a prins mare drag de bătutul cu pumbul în masă. În 2005, la cursa pentru ocuparea scaunului lăsat vacant de Plămădeală de la Sibiu, Bartolomeu Anania-Apostolul se declara bătrân și lovit, astfel încât nu părea prea interesat, cică, de măriri. Jocul de-a Hamlet-lovit-în aripă s-a dovedit a fi un ”Idiotul” de proastă regie și a ținut doar până când la Sibiu era clar că va merge Streza, om crescut în ograda lui Corneanu, de o altă factură decât legionarul-epurat Bartolomeu.

În acest moment Bartolomeu renunță la poza de animal cu patru labe țepene ținute în sus, se răsucește spectaculos și recurge la una singură, cu care mătură toată Transilvania: vine cu o șmecherie prin care propune și reușește ruperea teritoriului ce îi revenea lui Streza fluierând din degete organizarea unei noi entități, și anume a Mitropoliei Clujului. Și asta pentru că omul său de paie, Andreicuț, nu a reușit să se facă mai apetisant ca și contracandidatul său, Streza, și a pierdut Sibiul. O replică pe care până acum doar cei care au avut acces la înaletele cercuri ale ortodoxiei de centură o cunoșteau a fost aceea aruncată peste umăr de Anania, în legătură cu Laurențiu Streza: ”O să-l las cu crucea de pe camilafcă”. Bartolomeu a murit de un an. Andreicuț, înșurubat în scaunul lui de la Cluj, va rămâne el cu crucea de pe camilafcă, în curând.

Chiar dacă nu constant doveditor al faptului că este un ucenic al lui Corneanu (care n-a prea avut mână bună la ucenici, cum a arătat istoria ultimelor două decenii…), Streza a reușit să câștige mai mult respect, în timp, decât balerinul de pe scaunul actual de mitropolit al Clujului. Acesta, Andreicuț, a înecrcat același dans la bară ca și antecesorul său, explicând, și în parte reușind să pară convingător, în legătură cu dosarul său de informator al Securității. Atâta doar că Andreicuț nu pare o vulpe rasată, polară, ci una de cooperativă, cu șiretenia unei scurteici atacate de molii. Atacurile lui sunt molatice, pietrele lui, înainte de a ajunge în capul adrisanților, colindă pe câmpii înmiresmate de flori. În aparență. Astfel ”mă scuzați dar nu”-ul lui adresat celor care au cercetat arhivele Securității invocă inima lui mare care a păcătuit dn prea plinul său, oferind, ca scuză, faptul că a fost șantajat din cauza băgării în seminar, ”cu pile” a unui tânăr talentat. Interesantă ar fi de cercetat pista unui alt șantaj, și anume a celui deschis de un accident care s-ar fi întâmplat sub arhipăstorirea lui ca inginer la o construcție de căi ferate, în vremea cât își practica meseria pentru care luase o diplomă cât-de-cât serioasă, și nu la ”termen redus”, ca cea teologică.

Așadar, Bartolomeu, Leul Ardealului, rupe o mitropolie că așa vrea el, ajunge mitropolit, face regula în zona sa și mai și urlă la colegii din sinod de câte ori poftește a plăti polițe sau a trasa politica BOR. Unul dintre momente este în vara anului 2008 când linia lui de dur al ortodoxiei este greu piscălită. Sofronie Drincec de la Oradea sfințește Crișul cu Virgil Bercea al greco-catolicilor. În orașul celor patru episcopi (care Niceea, că să nu fie doi episcopi în aceeași cetate?!) ceea ce este firesc și uman devine ură și dorință de belire a subordonatului, în Cluj. Dinamita explodează sub șezutul morocănosului ierarh Anania în momentul în care se află că și Nicolae Corneanu, om pe care nu avea motive să îl iubească, face un gest normal de apropiere dintre culte, și se împărtășește într-o biserică greco-catolică din Timișoara, de față fiind și  Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic al Banatului precum și arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano, nunțiu papal. Bartolomeu Anania devine isteric (nu că ar fi prima dată, nici în public, nici în particular). Cere caterisirea lui Drincec și a lui Corneanu. De ce?

Împărtășanie neîmpărtășită

Bună întrebare. Asta s-au întrebat și bănățenii, când cu valul de spume otrăvite ce venea dinspre Cluj. Ce probleme are omul acela cu felul nostru de a fi? Câți Dumnezei există și care este limita respectului pe care îl poți arăta, atunci când îți spui, cu mâna pe inimă, că tu crezi în Dumnezeu și că Dumnezeu sus-numit e doar unul? În ce se transformă sângele lui Isus, din potirul împărtășaniei – după transsubstanțiere, adică – în cazul în care scrii Isus cu unul sau cu mai mulți I sau atunci când îl bei nefiind cu patalama a cultului ce ține biserica pe inventarul căruia e acel potir? Întrebări de Banat. Pentru că la Cluj lucrurile erau clare: Corneanu trebuia ars pe rugul ”dreptei credințe” și dat la câini, în baza Canonului 46 Apostolic, ce zicea că trebuie caterisit cel care primește botez ereticesc. Erezia – gogorița lui Bartolomeu, schismaticul. Bartolomeu cel priceput a învârti cuvintele astfel încât să vină să-i mănânce din palmă, în strictul lui folos. Dar noi, bănățenii, nu am vrut să curgă așa.

În Vatican, în Muzeele Vaticanului, ca să fiu mai precisă, la loc vizibil se află lucrarea ce-i prezintă pe Athenagoras și pe Papa Paul al VI-lea, cei care au ridicat anatemele dintre catolici și ortodocși. Dar Bartolomeu e stat în stat, exact așa cum și-a rupt și mitropolia care-i asigurase o șapcă de șef. El nu părea să înțeleagă sau accepte că nu mai există anateme, că ortodocșii nu sunt eretici față de catolici sau catolicii eretici față de ortodocși. Ura lui față Corneanu nu avea nevoie de pretexte solide ci doar de pretexte. Anania a spus atunci că ierarhul bănățean confundă împărtășania cu borșul de urzici de primăvară. Era prea mult.

Răspunsul lui Bartolomeu, perotul, ierarhul, venise: așadar în potirul cu sângele lui Isus, cu care și el însuși mima că are vagi filiații, era borș. Ceea ce la unii e prilej de curățenie și drum spre mântuire, la alții era poșircă. Ei bine, Banatul nu a vrut să lase asta așa. L-am căutat pe mitropolit să-mi explice cum e cu împărtășania asta, care e sau Isus, sau poșircă, după credința în care ești. Mi-a spus cu larghețe, la telefon, că el nu a lăsat niciodată ziarist cu mâna întinsă, atunci când a venit la el pentru vreo replică. Doar când a auzit că sunt din Timișoara s-a ofilit. A urlat la mine, după cunoscutu-i obicei. A primit un răspuns pe același ton. La care Leul Ardealului s-a crispat, a coborât vocea și m-a rugat: Nu mă supărați acum, că sîntem în post, nu știu cum e cu împărtășania… I-am spus că o să vin la ușa lui să îmi explice, dacă tot n-a lăsat ziarist cu mâna întinsă. Mi-a spus să nu vin, că atunci va pleca. I-am spus ziua când apar. A mârâit. Și da, a plecat. La Nicula.

Nicula, mănăstire greco-catolică, loc de pelerinaj. Pomenită în discursul ierarhului Crihălmeanu, la acceptarea titlului de Doctor Honoris Causa. Nicula, ce ar fi trebuit să revină în posesiunea greco-catolicilor. Nicula, cea aflată încă în procese. Au contat toate acestea pentru ierarhul Clujului ortodox? Nu, sau poate tocmai da, ca să le calce și mai mult în picioare. Nu doar că nu a dat mănăstirea înapoi (exact unul din motivele pentru care îl ura pe Corneanu), că a lăsat-o să se părăginească și să se macine singură dar s-a pus și să își construiască o adevărată catedrală în vârf de deal, deși pe pământ aflat în litigiu. Acolo a fugit Bartolomeu să-și împlinească no-comment-ul.

Așa am văzut Nicula și m-am cutremurat de megalomania celui care fugea de un răspuns, după ce ”nu lăsase niciodată un ziarist cu mâna întinsă”. Scria pe ziduri că nu e voie să fotografiezi dar am făcut poze cu ce se întâmpla acolo – pentru că acela nu era un teritoriu pe care ortodocșii să poată face legi. Și l-am cerut pe Bartolomeu. L-a trimis pe stareț la înaintare, pentru refuz. După argumente aproape fizice de o parte și de alta, într-o discuție cu mulți decibeli purtată lângă toiagele arhierești ale lui Bartolomeu, i-am scris ierarhului un bilețel în care aminteam ce spusese și-i redam și un pasaj din prea-vastele sale opere literare, în care spunea cum, în pușcărie, când venea pâinea, primul care se servea lua mereu bucata cea mai mică, lăsând ca ultima, cea mai mare, să revină celui din urmă flămând.

Starețul, care deja chemase ajutoare pentru a scăpa de mine, a luat biletul dar nu l-a dus lui Anania. Era clar că primise un ”nu” pentru vizita mea, orice argument aș fi adus. Am cerut biletul înapoi. Mi l-a dat după ce i-a făcut o copie xerox, așa pentru ”caietul de amintiri” al mitropolitului. Tot pentru caietul de amintiri am pozat și eu măciuliile bastoanelor, până omul era ocupat cu xeroxul – era singurul semn al prezenței și măreției Leului Ardealului, care a mințit un ziarist și a fugit de el.

Nicula, privită de lângă o mașină de Banat, de lângă semnele de ”interzis pozatul” ale oamenilor lui Bartolomeu – o frescă a domniei și urii lui. Minciună, ticăloșie, lăcomie, împilare a aproapelui, impertinență și ilegalitate – cam asta creștea lângă noi, așa cum aceștia erau stâlpii pentru toată domnia lui Anania. Pentru preluarea imperiului făcea deja flotări în pumni sluga sa (”Pe stăpânul și arhiereul nostru…”), Andreicuț. Moștenea și un paralelism pe care nu era clar dacă îl va continua. Bartolomeu Anania l-a urât pe Nicolae Corneanu. Nu s-a semnat sub declarația asta dar toate faptele sale de ”vrednic creștin” o arată.

Și cum să nu îl urăști pe cel care nu doar că arată ce nu ești dar mai și lasă a se vedea, la o eventuală alăturare, urâțenia a ceea ce ești de fapt?… Legionarul Anania, medicinistul fără tragere de inimă și teologul fără potecă în față, încă, a făcut pușcărie ca legionar și a ajuns el însuși torționar, pentru că așa e mai lesne. A fost omul serviciilor secrete și a umblat cu ordin să macine ortodoxia din Statele Unite ale Americii. Corneanu și-a recunoscut nesilit trecutul, zona cu pete. Bartolomeu a strigat că nu e adevărat nici după ce petele sale au ieșit ca motorina la suprafață după ce fusese trecut silit prin mașina de spălat a CNSAS. Corneanu a dat bisericile înapoi greco-catolicilor și a spus cu seninătate, când a predat catedrala din Lugoj: noi doar v-am ținut-o o vreme, nu am fost niciodată acasă aici. Anania s-a înșurubat în posesiunile altora și a contribuit și la distrugerea urmelor tecutului, când și cât a putut.

„Toți rectorii” – două variante

Bănățenii au vrut să știe cum e cu ereziile pe care le vede Bartolomeu și și-au apărat mitropolitul. La întâlnirea de susținere a IPSS Nicolae Corneanu, pe care am organizat-o în Timișoara, la Filarmonica Banatul, împreună cu Institutul Intercultural Timișoara, la o zi după excursia tematică ”Pe urmele lui Bartolomeu, fuga dinspre Cluj spre Nicula”, au participat oamenii de cultură ai orașului pe care îi învitasem, au participat profesorii universitari chemați, au fost prezenți sau au trimis mesaje TOȚI rectorii instituțiilor superioare de stat din oraș.

De ce toți rectorii? Pentru că știam de fundația ortodoxoidă a lui Bartolomeu Anania, din Cluj, unde se lăuda că reunește toți rectorii din oraș. Și pentru că mă săturasem de manipulările clujene. Nu voiam să aud că, brusc, toată intelectualitatea clujană dorește caterisirea lui Corneanu și că asta e tendința în pătura celor cu carte. Așa că… i-am avut noi pe noți rectorii noștri, chemați în cunoștință de cauză, și care au participat cu inima mare și chiar și-au spus și punctul de părere. Acesta era unul dintre răspunsurile Timișoarei la bulgărele de ură al lui Bartolomeu. Dar la noi e mai cald.

Am scris atunci si materialul ”Cine sunt ierarhii eretici ai României anului 2008”, care am avut grijă să ajungă la membrii sinodului ortodox, adică cei chemați să-l judece pe Corneanu, alături de Drincec, pentru ”marea dragoste de aproape”. Ierarhi greco-catolici, romano-catolici, reformați, evanghelici au spus atunci că refuză să fie priviți ca eretici de către ortodocși. Anti-ecumenismul lui Anania a primit cea mai mare lovitură, însă, la numărarea voturilor celor care doreau cu adevărat pedepsirea ierarhilor luminați.  Doar votul lui era cel depus pe cartea urii și răzbunării. Anania a plecat val-vârtej de la acea întâlnire: chiar și episcopii lui votaseră împotriva dorinței lui. Era singur, singur cu devoranta lui dorință de a lovi în jur. Așa s-a semnat marca pentru un nou parfum în BOR: creștinismul a la Bartolomeu, unde izul de tămâie al dragostei de aproape era oxidat spre înfundarea aproapelui și nimicirea sa. Dar unii pier de eșafodajul propriilor creații.

În seara zilei de 31 ianuarie 2011 Bartolomeu Anania a îngăduit o respirație mai curată a istoriei, prin moartea sa. Cu câteva minute înainte de a se anunța la posturile de televiziune, ca ”breaking news”, l-am sunat pe părintele Corneanu (căci ”părinte” e el, în conversații, și nu ”doctor mult”, ca alții), și l-am anunțat de deces. ”Dumnezeu să-l ierte”, a spus. Să-l ierte, că are de ce, ar fi putut spune. Nu a spus. Unul dintre cei doi ”inamici de nevoie” se dusese. Rămânea cel înțelept. Care a plecat capul. Bartolomeu nu îi ceruse niciodată iertare pentru mizeriile pe care i le făcuse. Și totuși, cei care creșteau în umbra sa, unii, au vorbit despre ducerea sa la cer. Ciudate sunt viziunile creștinilor despre cerul acela al lor… Probabil privit prin gaura din cea mai calpă monedă a tuturor timpurilor: păcatul sau lipsa lui, unde totul e aproximativ…

Pariul ratat al lui Andreicuț

Andreicuț a preluat Clujul. Ca un președinte care nu se poate rupe de zestrea, atât socială dar și materială a țării pe care a luat-o pe mână, nici Andreicuț nu putea face pe Pilat din Pont față de ticăloșiile celui de dinaintea lui, al cărui pupil a fost. Ce e drept, putea măcar să edulcoreze cursul posibilelor noi mârșăvii, ceea ce cred că a și făcut. Dar asta nu înseamnă că nu le guvernează pe cele vechi, că le va îndrepta sau că nu își dorește altele noi. Poate diferența față de Bartolomeu este doar de zona de decibeli pe care o poate prinde. Sau de modul în care își atinge scopurile. Cel care se vede dar și cel ascuns, știut doar de acreditați. A fost de bon ton participarea mitropolitului la înmormântarea IPSS George Guțiu, ierarhul greco-catolic al Clujului, cu care Bartolomeu avusese atâtea dispute. Măcar se asigura, aplecat peste sicriu, că o parte din trecut e mort. Dar trecutul nu moare cu oamenii.

În ziua în care a venit să își preia titlul de Doctor Honoris Causa, Andreicuț era la trei zile după ce piciorul său fusese prins de cursa pe care, din prostie, grabă sau slăbiciune, tot el o întinsese, dar pentru altă jivină. Chiar el a spus, în decembrie, la întâlnirea comună a mitropoliilor – sinodul mitropolitan comun al celor două mitropolii – conduse de la Sibiu și Cluj, că lasă adunarea eparhială sin Alba Iulia să decidă soarta acestei entități – dacă va trece la Sibiu sau nu. Andreicuț ar fi jurat că votul oamenilor va fi în favoarea păstrării împărțirii așa cum era.

Ghinion: a mizat prost și a pierdut. Vulpea a fost păcălită de urs și a rămas fără coadă. Dar lovitura urma să fie și mai dură când, la alte patru zile de la doctoratul de la Cluj, Sofronie Drincec hotăra, împreună cu oamenii săi, că și Eparhia Ortodoxă de Oradea e o nestemată improprie camilăfcii vlădicii de Cluj. Toți cei 27 de votanți prezenți au ridicat mâna pentru trecerea la Sibiu. Și nu, nu pentru că așa a dictat episcopul: aici erau și câțiva din oamenii vechi, ai episcopului Mihălțan, care nu se poate spune că se prăpădesc din dragoste pentru ierarhul orădean actual.

A venit momentul ca replica de venin scuipată de Bartolomeu Anania să aibă cursul unui bumerang și să-l lovească pe cel care a urcat pe scaunul Clujului: Andreicuț e aproape să rămână el cu crucea de pe camilafcă și cu ambiguu de puține teritorii. În același timp, trecerile care se anunță a fi ratificare de sinodul ortodox din 14-15 februarie fac, în mod firesc, ca puterea lui Streza să crească simțitor, mai ales că pe lângă Arhiepiscopia de Alba Iulia si Eparhia de Oradea se poate adăuga la zestrea Sibiului și Eparhia Hunedoarei, dat fiind că și oamenii episcopului Gurie au votat trecerea la Sibiu.

Nicolae Corneanu și-a arătat încă o dată înțelepciunea și înțelegerea față de răsucirile istoriei și a slobozit această eparhie de sub mâna sa arătând că se revine la o situație istorică anterioară.

Singurul ierarh al mitropoliei Banatului care s-a împotrivit acestei treceri a fost Timotei Seviciu, arhiepiscopul de la Arad, de curând decorat și el pentru ”merite în folosul comunității”, pentru sfințirea mastodontului inutil care e catedrala din Arad și făcut arhiepiscop de către măgulitul Daniel Ciobotea – evident că nu îi convenea să i se rupă din teritoriu… Seviciu – încă un om care habar n-are să se înconjoare de colaboratori valoroși și puternici, care încă nu și-a asigurat succesiunea la tron și care nu a excelat prin prea multe inițiative personale pe tărâmul dreptei credințe s-a trezit atunci când risca să rămână fără teritorii…

Mutarea lui Drincec

Așadar, din decembrie încoace, Daniel Ciobotea a transmis pe firul scurt, ca ordin de la împărăție, ca Alba Iulia și Deva să asculte de Sibiu. S-a votat, s-a bifat. Dar și Oradea și-a dorit ”fuga de roșu” și a mizat pe un salt în gol, fără parașută, deocamdată. Pentru Sofronie Drincec, deși periculoasă, este o mutare care îi poate aduce beneficii. Dacă oamenii săi vor ști să se miște repede și să prezinte atât posibilior viitori colegi de mitropolie cât și mitropolitului Streza beneficiul strângerii între ”bijuteriile coroameni” și a Episcopiei de Oradea, alta va fi respirația ierarhului orădean, încorsetat de trei ani încoace și ținut din scurt de către Cluj. Miza sa cea mai mare este ecumenismul – un om care s-a arătat vizionar, care a reușit să treacă peste frământările interne ale eparhiei și care ar ști, probabil, să aducă un plus de culoare mitropoliei lui Streza.

Să nu uităm câteva date legate de aceste fărâmițări și reorientări care tocmai se negociază la sânge în BOR. În istoria ultimei sute de ani au mai existat vânzoleli în care mitropolii ortodoxe se sudau și se desfăceau iar eparhii apăreau și dispăreau după cum o cereau diverse interese. Acum tendința în moda de iarnă-primăvară este ca fiecare județ să aibă episcopul său. Și Caransebeșul și Deva au avut evoluții particulare, cu desființări și alipiri legate de jocurile momentului și tot așa nu trebuie să ne mire noile rearondări. Dacă eparhia de Deva a apărut și din strădania episcopului Daniil de a scăpa de Vârșețul de care ii era lehamite ca de mere acre (fapt pentru care a și fost tras de urechi într-un sinod mitropolitan, la Timișoara, aici fiind atenționat și actualul arhiepiscop al Aradului, că-l îngăduie pe teritorul său, recte la casa părintească de la Hățegel, unde fugeau și o parte din banii eparhiei de Vârșeț), Hunedoara e doar firesc să treacă la Sibiu, unde a și fost până după 1948, cînd a fost cedată Aradului de teamă să nu se desființeze și această eparhie.

Au mai fost frământări care au marcat ruperile și rearondările istorice și care au reapărut acum, când s-a ivit șansa refacerii hărții. În momentul când a apărut ciupercuța nouă, a mitroploiei lui Anania, câteva protopopiate ale Oradiei au declarat prin cei care le conduceau că nu vor cu nici o formă să țină de ierarhul de la Cluj și au amenințat cu ruperea de eparhie – ceea ce, desigur, erau greu spre imposibil. Și astfel s-a ajuns ca unii dintre preoți să plece pur și simplu din ortodoxie, după cum declară surse din Eparhia de Oradea. ”Petroniu era vicar, avea un interes în alipirea la Cluj, credea că va ajunge el episcop de Oradea”. Ghinion și pentru el, nu a fost să fie așa. Acum migălește și el proiecte megalomane, dar nu la Oradea ci la Zalău, după trendul ortodoxiei militante.

 

În liniștea sa de om simplu, Andreicuț a fost șocat de posibilitatea de a rămâne cu fundul gol, la suma teritoriilor arhipăstorite, și cu crucea de pe camilafcă. L-a convocat la Cluj pe Drincec pentru explicații dar va primi constant flit – nu are ce face la școlăreasca explicație cu învoirea de boală. Trebuie doar să înțeleagă că atunci când preia o moștenire o primește cu toate tarele și bubele în cap legate de ea. Și că oamenii s-au săturat de câinoșenia Clujului, chiar dacă aceasta este sau nu este a sa. Și să tacă.

„Hoțul!”

Dar Andreicuț nu tace. Însă nici nu știe să mârîie fioros, ca Bartolomeu. Și atunci ce era de făcut decât scoaterea la înaintare a unui teolog, Radu Preda, care a apărut ca Afrodita din spuma mării (deși se spune că nu întâmplătoare e asemănarea sa cu mitropolitul Anania!), să ”comemoreze un an de la moartea lui Bartolomeu”, spurcându-l pe arhiepiscopul de la Alba Iulia. Dacă nu ar fi fost acest prilej atunci probabil s-ar fi sărbătorit o cifră de la acordarea Zânei Măseluță a primului dinte de lapte din partea mitropolitului Andreicuț, scos cu icnete și legat de ușă cu o ață albă, ca în caricaturile copilăriei.

Iar Andreicuț a rămas la vârsta dinților de lapte cum și demersul lui Preda de acum tot cusut cu ață albă este: o hotărâre internă a BOR spune că TOATE persoanele din interiorul eparhiilor, preoți, teologi, persoane consacrate, dacă au apăsări și vor să se exprime cu privire la evenimentele cu legătură la cultul din care fac parte, o pot face doar cu binecuvânatrea ierarhului locului. Așa că… Radu Preda sau încalcă grosolan un ordin BOR sau o face asmuțit de Andreicuț – nu doar cu binecuvântarea sa la pachet. Care dintre cele două variante credeți că e mai plauzibilă?

Judecata lui Bartolomeu prin care dorea ruperea fostei mitropolii pe motiv că ierarhii zonei nu îl votaseră pe Streza nu l-a făcut pe același Bartolomeu să-și dea demisia de onoare când nici măcar unul dintre episcopii de sub el nu a votat ca el când se dorea mătrășirea din BOR a lui Corneanu și Drincec. Pe lângă acestea, Clujul specialist în răstălmăciri condamnă, acum, secesionismul prin replica lui Preda.

E greu să-ți schimbi cartea de vizită de mitropolit și să pierzi din teritoriile trecute pe ea și, ca Andreicuț să nu treacă prin problema tuturor cetățenilor ce locuiesc pe străzi cu nume de martiri, ce au fost nevoiți să-și ajusteze identitatea, dilemele lui sunt prezentate de portavecea Preda: ” Ceea ce este mai puțin de înțeles este modul cum se produce o asemenea reașezare, grăbită și evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele polițe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari și vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun, cu cât cel pe care l-a moștenit a fost tot timp de două decenii arhipăstor în orașul unirii.

Din orice unghi am privi situația, IPS Irineu confirmă „vocația” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente și frustrări. Figură tristă, incapabil să întrețină raporturi firești, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Și mai greu de înțeles, la limita inacceptabilului, este dorința, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicția Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mișcări este episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuși Mitropolitul Bartolomeu.

Cum recunoștința este tradusă în termeni vindicativi, același Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muște mâna care l-a hrănit. Prin acțiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambițios fără idealuri și luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecția carieristică a parvenitului intelectual și spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalității.”

Când hoțul strigă ”hoțul”, nu poți decât să râzi. Dar ceea ce face Andreicuț este penibil. Iar semnătura lui Preda pusă pe acest text, extrem de virulent, și care arată altor ierarhi oglinda în care s-a întipărit exact caracterul ultimilor doi mitropoliți de Cluj, mă face să mă înteb dacă teologul chiar nu realizează că se întoarce împotriva dorinței patriarhului Daniel Ciobotea, nu are date în caest sens, a fost constrâns de Andreicuț sau este ”lovit de o lună de vară”, cum ar spune englezii…

Rufele murdare se spală în BOR. Se plătesc polițe, se bat foști aparent prieteni pe umăr cu scopul de a căuta unul altuia cel mai bun loc unde să înfigă cuțitul. Undeva între toate aceste frământări ale instituției talibanice în cea mai mare parte care este Biserica Ortodoxă Română, Andrei Andreicuț face o pauză de respiro și vine în 24 ianuarie să ia un titlu alături de un ierarh greco-catolic și să fie felicitat pentru ziua sa.

Pe cine va bate Dumnezeu?

Nu văd nimic la el din izul morocănos al lui Bartolomeu, ceea ce e bine. Dar este și la o mie de leghe de liniștea smerită, de om cu o mare trăire interioară, a lui Florentin Crihălmeanu. Andreicuț duce o frământare cu el și se vede pe el că a decis ca pentru această vizită la UTCJ nu trebuie să iasă din șabloane. Vine, scrie un timp mult prea lung în cartea de onoare a universității, zâmbește. Nu acum era momentul de interviuri dar colegii îl asaltează și totul curge cu banalele replici de bucurie. Îl întreb și eu ceva, ceva ce chiar mă frământă, pentru că aș vrea să înțeleg cum se împacă un creștin cu păcatele sale. Respiră de câteva ori până răspunde, evitând pe cât se poate concretețea.

- Înalt Prea Sfințite, sunteți amândoi îngineri, am încercat să găsesc o întrebare tehnică precisă. Aveți o abordare aparte despre un lucru pe care vreau să-l întreb. Ne puteți spune cum credeță că bate Dumnezeu?

- Dumnezeu nu bate. Dumnezeu îngăduie să vină încercări din motive pedagogice. Sf Maxim Mărturisitorul zice așa, că Dumnezeu ne conduce înspre ținta finală cu ajutorul alor (sic!) două mijloace. Pe de o parte pronia, adică purtarea de grijă, răsfățîndune-cu toate bunătățile, și atunci când noi nu luăm aminte, îngăduie și certarea sau judecata, pentru a ne readuce la calea cea bună. Așa că Dumnezeu nu bate, îngăduie să vină și încercări datorită păcatelor noastre.

- Sunt șanse ca, pe lângă antagonismul care există în unele probleme între dumneavoastră și PS Crihălmeanu, să nu-l bată Dumnezeu pe nici unul dintre dumneavoastră?

- Sunt șanse! Dacă ne trăim viața spirituală cum se cuvine șui dacă am ajunge noi oameni sfinți, am depăși toate antagonismele ba mai mult le-am și rezolva.

Nu ca pe ceva de zi cu zi

Bun, ce trebuia întrebat și spus a fost întrebat și spus. E timpul pentru Aula Magna. Între timp vin și ierarhii greco-catolici Virgil Bercea și Claudiu Pop pentru a fi alături de colegul lor clujean. E plină sala. Plină ochi. Mă întreb câți dintre cei de față sunt aici, ca și mine, pentru a se asigura că va fi totul decent pentru toată lumea…

Mă uit mai târziu la fotografiile cu textele scrise în cartea universității de către cei doi ierarhi. E ceva lipicios în gândirea lui Andreicuț, ceva neașezat, în scris, în felul în care trece de la singular la plural când vorbește despre sine însuși, în tot… În opoziție, Crihălmeanu e în clar cu ce vrea să spună, o face frumos și ca stil literar și ca scris.

Sunt deja la etaj atunci când urcă și PSS Florentin Crihălmeanu. Nu ne-am dat, în timp, prea multe semne de comunicare. Cu toate acestea, azi sunt aici, pentru a fi aproape de un om pe care îl cunosc de o sută de ori mai bine din cele pe care le-a scris până acum, și i le-am admirat, decât față către față. Pășesc spre el, neavând habar ce vreau să îi spun. Toate lucrurile acelea care m-au luat de acasă, cu febră, să vin la Cluj, să am poze de aici, să văd, să știu că a fost totul ok, că nu a rămas o mare minciună ecumenoidă din această întâlnire – cum să le pun în cuvinte, rapid?

Dar nu trebuie. Pur și simplu întind mâinile. Episcopul le întinde și el, mi le ia, stăm așa câteva secunde fără să spunem nimic, cu mâinile prinse, privindu-ne în ochi. Se spune totul așa, prin strângerea aceasta dublă de mână. Șoptește, când se rupe: ”Rugați-vă pentru mine…” M-a mișcat, ca atunci când am citit în istorie despre arhitectul Hairudin care construise podul de la Mostar, o minune de concepție arhitectonică, și a fugit cu calul, departe, atunci când s-au dat schelele jos, să se vadă de podul va rezista, așteptând un sol cu o năframă albă care să-l scape de emoții. Un arhitect cunoscut, care lăsase deja lumii câteva minuni dar care încă avea emoții. M-a mișcat să văd că ierarhul clujean nu ia titlul fostei lui universități ca pe ceva ”care i se cuvine”. Ca pe ceva ”de zi cu zi”, așa cum primește patriarhul Daniel al ortodocșilor titluri de cetățean de onoare și de doctor honoris causa în fiecare cătun care și-a tras o universitate. Că trece printr-o muncă interioară pentru a îngloba acest titlui în existența lui.

De necomparat

Cât timp a ținut ceremonia am avut șansa de a sta exact în fața lui Florentin Crihălmeanu, ierarhul greco-catolic de Cluj, peste masa festivă. Cel mai ades l-am văzut cu ochii închiși, plecați, privind cu atenție în el, într-un dialog pe care doar cei cu o bogată lume interioară îl pot avea. Am ascultat deosebita prezentare generală a rectolului UTCJ, apoi laudatio susţinute de prof. dr. ing. Daniela Manea pentru IPSS Andrei Andreicuţ şi de prof. dr. ing. Mihail Abrudean pentru PS Florentin Crihălmeanu. Apoi discursurile de acceptare. Și totul a început să aibă sens, drumul și oboseala și îngrijorarea și mulțumirea și tot. Pentru că a fost un doi la zero clar pentru episcopul greco-catolic, laudatio rostit de profesorul Abrudean fiind unul viu, emoționant, curgător, de om care a vrut să fie aici pentru această prezentare și a și știut cum să o facă – față de prezentarea realizată de colega sa, ca din piese de Lego așezate mereu în unghi drept, cu un maldăr de date disponibile pe Google. Și pentru că și alocuțiunile au fost la fel.

Discursul mitropolitului Andrei Andreicuţ s-a intitulat intitulat “Complementaritate şi nu antagonism” și a fost structurat în trei părţi – “Omul – materie şi spirit”, “Cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă” şi “Semne încurajatoare”. Sau cel puțin așa am găsit ulterior, tot pe Google. Pentru că eu, în ciuda eforurilor depuse și a studiilor mele filologice, nu am înțeles ce a vrut să spună omul acesta. Ne-a oferit un text îngălat, fără nici un fir roșu care să îl străbată, o îngrămădire de cuvinte și niște citate care să-l arate citit pe inginerul ierarh. Nu cred că a reușit… Și mi-aș fi dorit să nu fie așa, să ascult două discursuri bune, ca să nu spun că diferențele dintre cei doi ierarhi sunt și la nivelul ăsta… Căpșuna de pe vârful tortului a dat-o andreicuț când a declarat, în ultimul minut de speech: ”Voi încheia apoteotic, cu o meditație” – cred, însă, că i se poate acorda dispensa că poate nu a citit bine de pe hârtie cuvândul care începea cu ”a”…

Despre vectorul albastru

De cealaltă parte a fost textul episcopului Florentin Crihălmeanu, admirabil text, o lecție atât de istorie a țării și a zonei, vorbind despre Biserica Greco-Catolică din România, cât și una de istorie personală, de fel în care un om aparte a reușit să tezaurizeze și să ducă după el, prin decenii, chipurile celor care i-au influențat existența, din școală și din Biserică.

Nu are rost să insist pentru că voi reda discursul mai jos, așa cum l-am găsit pe www.bru.ro, cu tot cu cele câteva completări dar fără notele de subsol.

Dar lecția de istorie pe care a primit-o mitropolitul Andreicuț la sfârșitul lui ianuarie nu este doar aducerea aminte a ticăloșiilor ultimului veac care au marcat Biserica Greco-Catolică și de care Biserica Ortodoxă Română nu este străină, din discursul episcopului Florin Crihălmeanu. Nu este doar amintirea unei civilizații la zdrobirea căreia a contribuit și contribuie în mod constant și el. Nu este doar diferența indubitabilă dintre felul în care inginerul Crihălmeanu și inginerul Andreicuț și-au expus gândurile la primirea unui astfel de titlu. Este mai ales o roată a istoriei care se întoarce pentru a repara câte ceva din ticăloșiile ierarhului de dinaintea lui, Bartolomeu Anania.

În final am luat câteva gânduri de la PSS Florentin Crihălmeanu. Am așteptat să termine toți să-l felicite înaintea mea. Nu din politețe ci pentru că nu știam ce să-l întreb. Ceva deștept, ceva mai puțin plat. Pentru că aveam senzația că toate fuseseră spune și nu mai era nimic de adăugat, prin discursul lui. Și totuși, l-am reuagt de ceva banal, și anume să spună cum se simte cineva care devine doctor de factura aceasta aparte, în propria lui universitate. Și mi-a răspuns:

”În primul rând a fost locul primelor studii univesitare și în al doilea rând am revenit cu bucurie pentru că am revăzut și colegi, am revăzut și profesori, am revăzut și peoții, cuvioasele persoane consacrate, care toți erau alături de Biserică De fapt am închinat încă de la început acest titlu onorific Bisericii și tuturor celorlalte personalități cărora li se cuvine de fapt, pentru că ei au fost scriitorii istoriei. Noi ceilalți care urmăm încercăm cu rugăciuni să rămânem fideli acestor urme de sânge pe care ei le-au lăsat în istorie. Să ne-ajute bunul Dumnezeu, așa să fie! Amin.”

E lung ce-am scris și e timpul să las locul discursului care ne-a electrizat pe mulți dintre cei aflați atunci, la Cluj, în sală. Și doar un lucru ar mai fi de reamintit: că istoria nu e dreaptă. Dar când vezi câteodată întoarceri ale roatei ca cea de acum, din BOR, ai nostalgii despre felul în care ar fi fost, ar fi putut să fie, dacă toate ticăloșiile și nedreptățile s-ar fi plătit cândva, aici între noi. Se va vedea în curând cine și cu ce va rămâne pe lângă crucea de pe camilafcă. Doar când un suflet e tihnit acest lucru nu contează atât de mult.

*

IMPORTANŢA MODELELOR ÎN VIAŢA SPIRITUALĂ

[Discursul susţinut de PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice Cluj-Napoca.]

Libentissime!

«Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo da gloriam super misericordia Tua et veritate Tua!»

Vestrae Eminentiae, Andreae, archiepiscopo Vadi, Felek et Napocensis, Metropolitae Napocensis, Belgradi, Crissanae et Maramorensis,

Vestrae Excellentiae, eminentissimae professori doctori Radu Munteanu, Rectori Magnifico Napocensis Techincae Universitatis,

Excellentissimi ac Reverendissimi Domini Episcopi Virgilio Magnovaradiensis, Claudio Mariammensis et Basilio Samosensis,

Quibuslibet Technicae Universitatis Senatus insignibus membris

Fidelibus clericis et consacratis personis,

Huius Reverendissimis urbis ductoribus,

Carissimis studentibus, amatissimis fidelibus,

Omnibus huic congregatis,

Laudetur Jesus Christus!

Proavium nostrorum sermonibus hoc animo eloquendum est, gratias agentibus academicae senatui membris quibuslibet et suae excellentiae, honorissimae rectori magnificae Radu Munteanu honorem super eminentissimam hanc nobis hodie intentam, Ecclesiae Romanae cum Apostolico Sede congregatae, graeco-catholicae, et omnibus Christianam profitentibus fidem sacra usque ad summa, Romanae doctrinae auctoribus fautoribusque omnium de terra Transsilvaniae Romanarum incolarum iura, de hoc nobis in summa distinctione.

Non autem nos, sed fidei sátores et doctrinae cultores magno hoc decore dignari reputamus. Animis semper sit eorum memoria nostris.

«Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău!» (Ps 113,9)

Eminenţa Voastră, Înaltpreasfinţite Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

Excelenţa Voastră Dle Prof. Dr. Ing. Radu Munteanu, Rector Magnific al Universităţii Tehnice clujene,

Excelenţele Voastre confraţi episcopi Virgil de Oradea Mare, Claudiu Lucian de Mariamme şi Vasile Someşanul,

Distinşi membri ai Senatului Universităţii tehnice,

Preacucernici şi cucernici clerici şi persoane consacrate,

Stimate oficialităţi ale Urbei noastre,

Stimaţi studenţi, iubiţi credincioşi,

Onorată asistenţă,

Lăudat să fie Isus Hristos!

În graiul strămoşilor de gintă am dorit să adresez un cuvânt de mulţumire membrilor senatului academic şi personal Excelenţei sale, Dlui Rector Magnific Radu Munteanu pentru onoarea deosebită pe care o face astăzi Bisericii Române unite cu Roma, greco-catolică şi acelor înaintaşi ai noştri, mărturisitori ai credinţei creştine până la jertfa supremă, promotori ai culturii româneşti şi militanţi ai luptei pentru drepturile românilor ardeleni, prin acordarea acestei înalte distincţii universitare. Consider că acestor creatori de istorie, ziditori ai credinţei şi deschizători de largi orizonturi culturale li se cuvine această mare onoare.

Să le fie memoria în veci binecuvântată!

Permiteţi-mi să încep cu o mărturisire: în vara anului 1978, când cu elan tineresc, dar şi cu emoţie, urcam treptele noii clădiri a Facultăţii de mecanică a Politehnicii clujene pentru examenul de admitere, nu m-am gândit nici o clipă că la distanţă de 32 de ani voi fi invitat aici să primesc înaltul titlu de onoare pe care astăzi l-am primit. S-au înşiruit de către distinşii antevorbitori multe activităţi, titluri, merite, publicaţii şi rezultate pozitive, care în mare parte sunt deja cunoscute. Mă întreb însă, cum ar privi lumea dacă pe Google alături de site-urile care expun listele de merite ar fi şi o altă listă cu păcatele, greşelile, neglijenţele, nerealizările noastre? Pentru că abia atunci s-ar putea făuri o imagine obiectivă, asupra unei persoane, când binele şi răul ar fi deopotrivă puse la lumină… Şi de fapt aşa va fi la momentul încheierii timpului.

Ascultând atâtea elogii şi atâtea cuvinte de laudă îmi vin în minte cuvintele profetului Ieremia adresate, în numele Domnului, fiilor casei lui Israel: «Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui, să nu se laude puternicul cu puterea lui, să nu se laude bogatul cu bogăţia lui» (cf. Ier 9,23), Ne întrebăm atunci cu Sf. Vasile: «Dar care este lauda cea adevărată? Prin ce este mare omul?» Răspunsul ne vine de la acelaşi purtător al cuvântului lui Dumnezeu, Ieremia: «De se laudă cineva, să se laude numai cu aceea că pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul» (cf. Ier 9,24).

Explică Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei (Sf. Vasile cel Mare): Aceasta-i înălţimea omului; aceasta-i slava şi măreţia lui: să cunoască ce-i cu adevărat mare, să se lipească strâns de Dumnezeu şi să caute mărirea lui în slava care vine de la Domnul. Atunci este lauda desăvârşită şi completă în Dumnezeu, când omul nu se laudă cu îndreptăţirea proprie, dar cunoaşte că este lipsit de orice îndreptăţire adevărată şi că îndreptăţirea lui se săvârşeşte numai prin credinţa în Hristos. Adică prin cunoaşterea lui Hristos şi a puterii învierii Lui, împărtăşind pătimirea Lui şi trecând prin moartea Lui spre Înviere.

«Nu-ţi mai rămâne deci nimic cu ce să te mândreşti, omule! (…) pentru că trăim în întregime prin harul şi darul lui Dumnezeu. “Că Dumnezeu este Cel care lucrează în noi a voì şi a lucra spre bunăvoirea Lui”».

«Spune-mi, deci, pentru ce te mândreşti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, în loc să mulţumeşti pentru aceste daruri Celui ce ţi le-a dat? “ce faptă bună ai, pe care să n-o fi primit? Iar dacă ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit-o?”».

Sf. Vasile ne reaminteşte cuvântul Scripturii: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har» şi apoi ne sfătuieşte cum să cultivăm smerenia: «Dacă ţi se pare că ai făcut vreun bine, nu socoti numai acest bine, uitând cu ştiinţă celelalte păcate: nici nu te mândri cu faptele bune săvârşite astăzi, iertându-te singur de faptele rele săvârşite ieri sau alaltăieri, ci, când ai de gând să te lauzi cu o faptă bună săvârşită acum, adu-ţi aminte de fapta rea de mai demult şi atunci vei pune capăt mândriei nesăbuite».

Sf. Pavel rezuma sintetic unicul motiv al laudei noastre: «Cel ce se laudă, în Domnul să se laude» (cf. 1Cor 1,31).

De aceea, însuşindu-mi aceste cuvinte permiteţi-mi în primul rând să-I mulţumesc Domnului pentru toate binefacerile şi harurile primite, pentru lucrarea Sa în lume, în neamul nostru, în Biserica şi în familia din care fac parte. În al doilea rând să-I mulţumesc pentru toţi cei prin care El a împlinit planul Său şi m-a călăuzit spre împlinirea voinţei Sale. Ca urmare, daţi-mi voie să consider că lauda, cinstea, onoarea, ca şi distincţia primită astăzi este acordată, oferită, Bisericii pe care o reprezint, Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (B.R.U.), şi în cadrul acestei nobile instituţii modelelor pe care Bunul Dumnezeu mi le-a aşezat în calea vieţii.

Marile personalităţi prin care Domnul a condus destinele B.R.U. (dar şi a neamului nostru), de la întemeiere şi până astăzi, ne stau în faţa «ochilor minţii» ca adevărate modele de viaţă, făuritoare (deschizătoare) de noi orizonturi şi aducătoare de noi haruri. Avem datoria sfântă de a studia cartea istoriei, pentru ca descifrând trecutul, să învăţăm să ne cunoaştem corect identitatea prezentă şi astfel, să putem intui voinţa Domnului şi la această lumină să pregătim aşa cum se cuvine viitorul.

Fundamentul este acel trinom al lecţiei predate de către Domnul nostru Isus Hristos, ca itinerar spiritual, celor 2 apostoli în drum spre Emaus: memorie – identitate – misiune. Un trinom ce dăinuie peste timp ca principiu de orânduire a vieţii până astăzi. Sunt trei cuvinte-cheie care, de fapt, răspund celor trei întrebări fundamentale pe care orice persoană trebuie să şi le pună în momentele de răscruce ale vieţii: Ce trebuie să cunosc (ce să-mi amintesc)? Cine sunt (care este identitatea mea)? Ce am de făcut (care este vocaţia, chemarea mea)?

Pe aceste trei teme fundamentale voi încerca să structurez gândurile ce vor fi expuse.

I. Memorie. Ce trebuie să ne amintim?

Cuvintele epistolei către Evrei ne îndeamnă până astăzi: «Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa! Isus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi» (Evr 13,7-8).

Privind trecutul la lumina harului divin călăuzitor, se cuvine să ne amintim mai întâi cu reverenţă de episcopii întemeietori ai unirii cu Biserica Romei: mitropoliţii Teofil şi Atanasie.

Apoi, de episcopii reformatori: – primul arhiereu al Episcopiei Făgăraşului, Ioan Giurgiu Pataki, a fost şi cel dintâi doctor în Teologie al neamului românesc (la Universitatea Pontificală Gregoriana, din Roma la 1710), «bun părinte şi apărătoriu al Bisericii şi al neamului românesc» (Samuil Micu); – episcopul vizionar Ion Inochentie Micu, ctitorul sediului episcopal şi al Catedralei Blajului, luptător pentru drepturile naţiunii încă nerecunoscute a valahilor transilvani (indiferent de confesiune), deschizător de orizonturi culturale şi social-politice; – vicarul său Petru Pavel Aron, ajungând episcop, observând că lupta pe plan politic este inegală deoarece lipseau elitele intelectuale, înţelege importanţa şi urgenţa formării culturale, şi de aceea, deschide porţile Şcolilor Blajului (la 1754).

«Fântânile darurilor» (Petru Pavel Aron), vor constitui primele focare de cultură românească sau «şcolile naţiunii române» (Ştefan Pascu) deschise tuturor confesiunilor. Aici, la Blaj, în «Mica Romă», (încântătorul salut al poetul neamului, Eminescu), prin fericita îmbinare dintre altar, amvon şi catedră, sub atenta supraveghere a ierarhilor greco-catolici şi a călugărilor bazilieni, se naşte de fapt prima generaţie de dascăli ai şcolilor blăjene, care în decurs de un secol (până la mijlocul sec XIX-lea), a oferit neamului peste 10.000 de absolvenţi cu studii medii şi superioare.

Iar sămânţa sădită în pământul bun al sufletului românesc a rodit îmbelşugat prin generaţiile acelor eminenţi elevi care, valorificând deschiderea orizontului cultural european prin Biserica unită, au adus lumina culturii marilor centre de studii europene, în întregul Principat transilvan. Acolo au descoperit rădăcinile latine ale limbii şi poporului nostru, dar şi conştiinţa unei naţiuni cu un destin sublim. Astfel a luat fiinţă mişcarea spirituală, ideologică şi culturală cu caracter iluminist, cunoscută sub numele «Şcoala ardeleană», ce avea ca exponenţi reprezentativi pe Samuil Micu (Biblia de la Blaj), Gheorghe Şincai (Catehismul cel mare), Petru Maior (Istoria bisericii românilor) şi Ion Budai-Deleanu.

Se cuvine să amintim cu reverenţă de vrednicul arhipăstor Alexandru Şterca Şuluţiu, care prin Bula pontificală «Ecclesiam Christi», din 1853, devine primul arhiereu al nou-înfiinţatei Mitropolii a Blajului subordonată direct Scaunului Apostolic al Romei. La aceeaşi dată sunt înfiinţate două noi eparhii cea de Lugoj şi cea de Gherla (Armenopoli).

Şirul arhiereilor Gherlei începe cu vrednicul cărturar şi bun organizator, Ioan Alexi, urmat de înţeleptul păstor şi eruditul teolog dr. Ioan Vancea de Buteasa, care ales Mitropolit al Blajului va participa activ, la lucrările Conciliului Vatican I, în Cetatea eternă. Episcopul Mihail Pavel este al treilea episcop al Gherlei, bun administrator, cu dragoste şi blândeţe faţă de credincioşi, cel care încheie lucrările de ctitorire a noii Bisericii de zid a Mănăstirii Nicula. Îi urmează dr. Ioan Sabo, înţelept teolog, blând păstor, ctitor de şcoli şi lăcaşe de cult, între care şi noua Catedrală din Gherla, acolo unde, în criptă, odihnesc osemintele sale. Apoi pe tronul Gherlei ajunge dr. Vasile Hossu, arhiereu iubitor de Biserică şi neam, neînfricat propovăduitor şi apărător al credinţei, personalitate proeminentă a vremii, înhumat în aceeaşi criptă alături de înaintaşul său.

Timpul de strălucire al istoriei eparhiei de Gherla şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), este atins în perioada arhipăstoririi episcopului Iuliu Hossu, doctor în Filozofie şi Teologie la Universitatea «De Propaganda Fide» din Roma, numit episcop la doar 32 de ani. Strălucit orator, bun părinte şi înţelept păstor, ctitor de biserici şi aşezăminte monahale, «Episcopul vizitaţiilor canonice», a fost şi un luptător neobosit pentru drepturile Bisericii şi neamului. Ales şi desemnat ca membru în Delegaţia Marelui Sfat Naţional, împreună cu episcopul ortodox Miron Cristea, tânărul arhiereu greco-catolic a fost cel care a dat glas voinţei celor 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, citind textul Rezoluţiunii de Unire. Acolo au răsunat la 1 decembrie 1918, memorabilele cuvinte: «Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită (…). De-acum o Românie Mare întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului său».

[Pilduitoare cuvinte şi pentru contemporanii noştri politicieni între care unii au uitat că fundamentul de piatră al edificiului unităţii româneşti este dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului nostru.]

Personalitate marcantă a începutului sec XX, om de aleasă cultură, prelat de distinsă ţinută morală, intelectuală şi ecumenică, Episcopul de Cluj Gherla a fost desemnat Senator de drept în Parlamentul României şi Membru de onoare al Academiei române. Chemat la ceasul examenului mărturisirii credinţei, având o temeinică formare spirituală şi umană, cu solide principii de viaţă, va rămâne consecvent valorilor idealului vieţii sale afirmat cu tărie în faţa impostorilor şi a ispititorilor regimului ateu: «Credinţa noastră este viaţa noastră!». Şi tocmai pentru mărturia de credinţă oferită în vremurile grele ale vieţii sale, în arest preventiv, în celule de închisoare sau în alte locuri de detenţie, Pontiful suprem al Bisericii catolice, l-a învrednicit de titlul de «prinţ al Bisericii», cel dintâi cardinal al neamului românesc. Eminenţa sa Iuliu Card. Hossu nu a ajuns, însă, niciodată să primească din mâna Urmaşului Sf. Petru însemnele şi tronul rezervat demnităţii sale, deoarece a vrut să rămână acasă cu credincioşii săi persecutaţi…

Lista arhiereilor Eparhiei nu ar fi completă dacă nu am aminti şi de eruditul teolog Ioan Chertes, om de mare profunzime spirituală, consacrat episcop în clandestinitate şi mărturisitor al credinţei în închisorile comuniste, precum şi de toţi acei înţelepţi preoţi care fără a primi toiag şi tron arhieresc au cârmuit cu înţelepciune şi prudenţă turma cuvântătoare a Eparhiei de Cluj-Gherla, în timpul detenţiei arhiereilor: canonicul Nicolae Pura, ieromonahul Silvestru Augustin Prunduş, osbm, Mons. Eugen Popa (fratele prof. dr. ing. Basil Popa) şi Mons. Tertulian Langa, prelat papal.

După momentul trecerii în legalitate a Bisericii toiagul arhipăstoresc este încredinţat Excelenţei Sale George Guţiu, de către Mitropolitul Alexandru Todea, la celebrarea liturgică ce a avut loc pe Stadionul Municipal din urbea noastră. Un arhiereu modest şi smerit, blând şi răbdător, dar ferm şi direct când era cazul, care a rămas mereu fidel credinţei sădite în suflet de mama sa şi de dascălii seminarului din Blaj. A acceptat să fie hirotonit preot în clandestinitate, iar atunci când, arestat fiind adus în faţa instanţei de judecată i s-a cerut ultimul cuvânt de om liber, a mărturisit răspicat cu demnitate: «Cred într-Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică». Acesta a fost moto-ul ce i-a luminat cei 14 ani grei de închisoare, dar mai apoi şi anii rodnici de arhipăstorire.

Pentru că ne aflăm într-o aulă a Universităţii Tehnice, permiteţi-mi să precizez că pe linia culturală a Şcolilor Blajului se înscriu la începutul sec XIX chiar şi câteva şcoli «tehnice», cum ar fi: Şcoala de Arte şi Meserii (1912), devenită ulterior Gimnaziul industrial «Sf. Iosif»; Cursul Profesional Român Unit, pentru ucenici industriali şi comerciali; Şcoala Comercială de Băieţi şi Liceul Comercial Român de fete. Aceste instituţii denotă deschiderea dascălilor blăjeni spre un orizont spiritual, cultural – ştiinţific larg, spre o formare corespunzătoare exigenţelor noului «veac al luminilor», într-un cuvânt deschiderea spre modernitate.

De pe băncile şcolilor blăjene au răsărit mari oameni ai neamului între care Timotei Cipariu, Andrei Mureşanu, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Maiorescu, Augustin Bunea, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu («Leul din Şişeşti»), Ioan Raţiu, şi alte personalităţi, clerici sau laici care au fost fiecare în domeniul său purtători ai luminii culturii, modele de viaţă, trăitori ai adevăratelor valori şi promotori responsabili ai idealurilor unei naţiuni.

În mersul ei, Biserica română unită cu Roma greco-catolică, a rămas consecventă pe linia afirmării idealurilor spirituale şi naţionale, afirmate încă din timpul corifeilor «Şcolii ardelene», aducându-şi contribuţia esenţială (împreună cu Biserica ortodoxă), la momente de răscruce ale istoriei neamului: Supplex-ul din 1791, Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (mai 1848), Memorandum-ul din 1892, precum şi Marea Unire de la Alba-Iulia din 1918. O linie ca un fir roşu ce a condus itinerarul spiritual, cultural şi naţional al Bisericii unite sintetizat atât de bine de Întâiul purpurat al neamului românesc Eminenţa Sa Iuliu Card. Hossu: «Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat “Vrem să ne unim cu Ţara!”, iar fără aceasta nu era nici Unirea din 1918».

Perioada de marcantă evoluţie a Bisericii române unite a fost brutal întreruptă în 1948 prin suprimarea structurilor cultuale şi culturale de către reprezentanţii regimului comunist. Se încheie astfel o puternică tradiţie de formare culturală şi social-politică de înaltă calitate spirituală, ce şi-a validat prin istorie aportul pozitiv. La aceasta s-a adăugat şi actul iresponsabil al exterminării unor iluştri reprezentanţi ai generaţiilor de excepţie ale elitelor intelectuale formate la înaltele şcoli ale Europei. Eliminarea din viaţa socială a unor mentori, modele de viaţă, adevăraţi maeştri, ai generaţiilor tinere, a condus la căderea unor idealuri, absenţa scării valorilor, scăderea calităţii formării spirituale şi umane a liderilor societăţii româneşti, ajungând astfel în funcţii cheie la conducerea destinelor ţării şi societăţii oameni atei, incompetenţi şi inculţi.

Două generaţii de episcopi greco-catolici au fost purtaţi pe drumul exterminării. În total 12, ca şi colegiul apostolilor lui Isus. Despre acestea spunea cu veneraţie Pontiful Pius al XII-lea: «Isus a avut 12 apostoli dintre care unul a trădat, Biserica greco-catolică a avut 12 episcopi dintre care nici unul nu a trădat».

Pentru şapte dintre aceşti apostoli ai Bisericii greco-catolice, s-a deschis cauza de beatificare la Congregaţia pentru cauzele sfinţilor din Vatican, servii lui Dumnezeu: Valeriu Traian Frenţiu (episcop de Oradea Mare), Iuliu Hossu (episcop de Cluj-Gherla), Alexandru Rusu (episcop de Maramureş), Ioan Bălan (episcop de Lugoj), Ioan Suciu (administrator apostolic al Arhidiecezei de Făgăraş şi Alba Iulia), Vasile Aftenie (episcop vicar la Bucureşti) şi Tit Liviu Chinezu (episcop consacrat în arest la Căldăruşani).

Aceste vremuri de crâncenă prigoană au constituit pentru reprezentanţii Bisericii greco-catolice «proba de foc» a formării spirituale – umane, care a dobândit Bisericii un nou apelativ, pe care cu admiraţie Fericitul Ioan Paul al II-lea îl scria în Scrisoarea apostolică la tricentenarul Unirii, din Anul jubiliar 2000: «Biserică a martirilor şi mărturisitorilor»

Iată, în puţine cuvinte, sărace şi neîndestulătoare, tezaurul pe care ni l-au transmis venerabilii înaintaşi ai Bisericii noastre şi, totodată, contribuţia remarcabilă pe care aceştia au avut-o la viaţa spirituală şi culturală a Bisericii şi neamului românesc, iar prin aceasta la edificarea conştiinţei creştine şi a conştiinţei de neam.

Aceasta a fost lupta cea bună, pe care generaţii de glorie ale Bisericii au dus-o şi pe care noi cei rânduiţi astăzi să purtăm crucea arhieriei suntem chemaţi s-o continuăm. «Ştiu cui am crezut!…Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!», au fost ultimele cuvinte rostite de Em. Sa Card. Iuliu Hossu, ce constituie un adevărat testament, program de viaţă, dar şi o imperativă misiune pentru noi toţi.

E mare aşadar responsabilitatea ce apasă acum pe umerii ce lor chemaţi astăzi să continue preţioasa operă începută. E mare şi totodată onorantă, datorită înaintaşilor, e o… cauză onorantă.

II. Identitate. Cine suntem?

«Întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiurile Bisericii noastre a Răsăritului să nu se clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi ale ţine…», scria Vlădica Atanasie, în Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698, iar marele Vasile Vodă, Mitropolit al Blajului, două secole mai târziu, explica identitatea Bisericii Române Unite ca o simbioză între ritul bizantin şi sufletul latin: «Dacă etniceşte suntem o fericită combinaţie a elementului răsăritean cu cel apusean, tot aşa trebuie să fim şi bisericeşte: rit şi cult răsăritean, ortodox, care ni s-a prefăcut în a doua natură, şi credinţă lăuntrică, suflet apusean».

În «Scrisoarea Apostolică a Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia celui de-al treilea centenar al Unirii Bisericii greco-catolice din România cu Biserica Romei», Fericitul pontif de venerată memorie prezenta cele şase elemente definitorii ale identităţii Bisericii noastre: «îşi înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în tradiţia bizantină, dar posedă în afară de aceasta o expresie specifică, în unirea cu Scaunul Apostolic şi în rănile persecuţiilor din sec. XX, pe lângă latinitatea poporului său». Sintetizând putem afirma că sunt trei elemente cu caracter teologic: Cuvântul lui Dumnezeu, Învăţătura Sfinţilor părinţi şi Tradiţia bizantină, la care se adaugă trei elemente cu caracter istoric: Latinitatea Poporului român, Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei şi rănile persecuţiilor sec. XX.

Iată identitatea Bisericii ce astăzi, în acest cadru solemn universitar, este onorată.

Se spune că identitatea unei persoane este dezvăluită adeseori prin moto-urile pe care şi le alege în momente esenţiale din viaţă.

«Ce-i va folosi omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?» (Mc 8,36), întrebarea pe care Isus o pune mulţimilor şi ucenicilor Săi, a fost fraza pe care am înscris-o în «cartea vieţii» pentru momentul primirii Tainei Preoţiei, în Piaţa Libertăţii din Urbea noastră, la 9 septembrie 1990. La lumina educaţiei primite în familie de la părinţi şi cei apropiaţi, de la dascăli din diferite etape de studii (atât cât se putea), dar mai cu seamă de la clericii pe care Providenţa divină i-a rânduit în calea vieţii mele, am înţeles că există o realitate esenţială, o realitate nepieritoare în această vremelnică trecere pământească, dincolo de tot ceea ce lumea poate oferi, şi am priceput ceva: faptul că aceasta poate deveni un ideal pentru care merită să-ţi oferi viaţa. Aşa cum inspirat scria eminentul prelat mărturisitor, de viţă nobilă, Vladimir Ghika: «un singur lucru trebuie în viaţă; dacă l-ai dobândit nimic nu-ţi va lipsi, chiar dacă toate celelalte îţi vor lipsi; dacă nu l-ai dobândit, chiar toate celelalte de le vei avea, nimic nu te va putea îndestula».

Al doilea moto este tot o întrebare adresată de Isus celui care urma să fie Corifeul apostolilor, Petru: «Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?» (Io 21,15). Am ales acest cuvânt, în zilele premergătoare memorabilului eveniment al hirotonirii în Bazilica mamă, San Pietro, prin impunerea mâinilor Episcopului Romei, (azi înălţat la cinstea altarelor, Fericitul Ioan Paul al II-lea). Modelul edificator primit în familie, modelul dascălilor şi în mod particular al prelaţilor şi episcopilor Bisericii m-au învăţat că nu este suficient a fi slujitorul unui ideal care îţi orientează întreaga viaţă, ci e nevoie ca ceea ce faci, să faci din iubire şi cu mare iubire, pentru Dumnezeu.

«Christo omnino nihil preponant» (Absolut nimic să nu pună înaintea lui Hristos), este prezentul moto sub care se desfăşoară actuala misiune episcopală ca eparh în tronul episcopal de Cluj-Gherla. Cuvintele Regulii Sf. Benedict mi-au răsunat ca un clopoţel în «auzul» sufletului chiar în preziua acceptării numirii episcopale. Hristos prioritatea întâi şi primul slujit în viaţa arhierească. Acesta a fost modelul suprem pe care Hristos, Slujitorul prin excelenţă, ni l-a oferit tuturor, dar mai cu seamă celor rânduiţi să cârmuiască: «Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi să nu fie aşa, ci acela care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă» (Mc 10,42).

În sinteză, păstrând idealul sfânt împlinit cu iubire să încerc să alcătuiesc zilnic o scară a valorilor în care Hristos Domnul să fie Cel dintâi slujit. Este ceea ce Providenţa divină prin persoane, prin experienţă de viaţă şi prin lecţia istoriei m-a învăţat, şi continuă să mă înveţe. Vă mărturisesc că nu mă consider un absolvent, ci tocmai un student şi de aceea privesc mereu cu recunoştinţă spre toţi cei de la care şi prin care am primit învăţătură ziditoare.

În acest sens daţi-mi voie să punctez doar câteva etape importante ale vieţii subsemnatului (mele), marcate de modele umane semnificative, cărora de fapt li se cuvin elogiile mai înainte rostite în această Aulă universitară.

Între aceste persoane se numără mai întâi părinţii, cei care m-au adus la viaţă, m-au educat creştineşte şi au constituit primii formatori şi educatori, apoi rudele apropiate şi dascălii şcolilor din Turda, Iaşi şi Cluj. În mod particular cei de la Liceul 15, unde am încheiat studiile liceale.

Un rol deosebit l-a avut în formarea umană şi intelectuală timpul anilor de studenţie din cadrul Facultăţii de mecanică, secţia Tehnologia construcţiilor de maşini a Institutului Politehnic din oraşul nostru, în perioada anilor 1979-1984. Precizez această perioadă din două motive. Mai întâi pentru că am avut providenţiala şansă de a face parte din prima generaţie de studenţi, care şi-au desfăşurat ciclul de studii (de la examenul de admitere până la examenul de diplomă) integral în noul complex de clădiri ridicat aici pe Strada Podgoriei, azi, Bulevardul Muncii, în deplină integrare cu producţia, (aspect pe care noi studenţii îl trăiam din plin, zilnic, pe mijloacele de transport în comun!), aşa cum directivele vremii au preconizat. În al doilea rând, am avut o altă providenţială şansă, de a putea primi formarea teoretică intelectuală, dar şi formarea umană, din partea unor reprezentanţi ai unei «generaţii de aur», între dascălii politehnicii clujene de la începutul anilor ’80.

Gândul mi se îndreaptă cu recunoştinţă spre aceşti iluştri profesori

Cer scuze pentru că timpul nu-mi va permite decât să punctez câteva dintre aceste personalităţi. Voi începe cu eminentul prof. dr. doc. ing. Andrei Ripianu, nume de rezonanţă mondială în ştiinţele tehnice, pe care fascinaţi îl ascultam la cursurile de Mecanică din primii ani. Personalitate de înaltă cultură, maestru al logicii, dar şi un rafinat orator, dotat cu un subtil umorism care nu putea să scape unor tineri ucenici. Câteva dintre expresiile domniei sale au rămas celebre. Atunci când studentul reuşea să scoată, după ore de chin, mult râvnitul cinci, profesorul Ripianu, vădit nemulţumit îi spunea: «Puştiule, ia-ţi carnetul şi du-te la portar să-ţi treacă nota!».

Când discipolul se remarca printr-un răspuns necorespunzător profesorul îl privea lung şi meditativ concluzionând retoric: «puştiule tu ai o inteligenţă ce tinde asimptotic către zero», sau «puştiule eşti un geniu la pătrat». Adevărat maestru reuşea să-şi practice vocaţia profesorală cu artă şi pasiune, încercând să ne inspire şi nouă celor tineri acelaşi zel. Astfel nu se mulţumea cu un limbaj tehnic ştiinţific ci încerca să metaforizeze: «să încorsetăm într-o formulă», sau «priviţi acest superb vector albastru», pentru că la fiecare oră de curs desena cu cretă colorată ceea ce îl făcea uneori să arate la încheierea cursurilor foarte colorat (şi la propriu şi la figurat). Cursurile erau dialogice şi marcate adeseori de întrebări retorice: «Vă voi întreba iar voi îmi veţi răspunde…», un stil pe care mai târziu l-am redescoperit şi în scrierile Părinţilor Bisericii.

Amintesc cu stimă de distinsul prof. dr. ing. Alexandru Chişiu, care ne-a predat cu multă înţelepciune cursul de «Organe de maşini». În primul an de studenţie ne-a ţinut o frumoasă prelegere despre profesia de inginer privită nu doar ca o meserie ci ca o vocaţie ce trebuie trăită ca atare.

Eminentul prof. dr. ing. Bazil Popa, care, cu stilul său sobru şi elevat, ne-a învăţat despre «Termotehnică şi Maşini termice». Câţiva ani mai târziu aveam să-l cunosc şi pe fratele său Pc. Pr. Eugen Popa, doctor de Roma, mărturisitor al credinţei în timpul anilor persecuţiei Bisericii.

«Studiul materialelor» l-am făcut cu un alt ilustru reprezentant al acestei generaţii: dl. prof. dr. ing. Horea Colan, personalitate de înaltă competenţă, de renume internaţional.

Am apreciat cursurile de «Analiză matematică» cu remarcabilul prof. dr. Câmpeanu, având ca asistentă pe Dna Rodica Blaga şi Dna Sanda Ciupa, de asemenea cursurile deosebit de interesante de «Mecanisme» cu prof. dr. ing. Dezideriu Maros, precum şi cele de «Rezistenţa materialelor» cu prof. dr. ing. Ioan Păstrav, cele de «Bazele aşchierii» cu prof. dr. ing. Liviu Deac, şi cursurile de «Toleranţe şi măsurări tehnice», cu remarcabilul prof. dr. ing. Gheorghe Pavel, un om al principiilor, dar şi un bun prieten al studenţilor. Decanul Facultăţii era dl. prof. dr. ing. Gheorghe Petriceanu iar Rectorul Politehnicii era dl. prof. dr. ing. Attila Palfalvi.

Voi mai aminti doar pe dascălul şi prietenul studenţilor prof. dr. ing. Tăpălagă Iosif, de la specializarea «Ştanţe şi Matriţe», îndrumătorul lucrării de diplomă, care cu competenţă şi disponibilitate m-a ajutat să finalizez studiul şi să susţin cu bine examenul final.

Lista distinşilor dascăli, profesori, asistenţi, laboranţi, etc., nu este exhaustivă, dar vă asigur că fiecare dintre onoraţii noştri maeştri au un loc în rugăciunile şi sufletele noastre. Celor trecuţi la Domnul ne rugăm să le fie odihna veşnică! (+).

În cei 5 ani de studii am parcurs 50 de cursuri la diferite materii susţinând corespunzătoarele examene şi colocvii. La încheierea semestrelor academice aveam practica productivă în atelierele facultăţii, în secţii de producţie din întreprinderile de peste drum sau la recoltatul roadelor pământului, aşa cum se obişnuia pe vremuri. Memorabilă în acest sens a rămas campania agricolă de o lună, din toamna anului 1982, la cules de struguri la Rasova (Cernavodă), localitatea Cochirleni, sub blânda şi prietenoasa privire a tânărului asistent dr. ing. Marcel Popa.

Distinsă asistenţă, probabil, vă întrebaţi cum a putut ajuta formarea politehnică şi gândirea inginerească drumul împlinirii unei vocaţii la slujirea lui Dumnezeu?

În primul rând, aici în această clădire am învăţat să învăţ, să cunosc. Există o metodologie, dar şi o artă a învăţării care se dobândeşte, evident, învăţând. (M-am bucurat să găsesc confirmarea acestui aspect formativ în «Mesajul Rectorului» de prezentare a Universităţii Tehnice clujene). Pot afirma că metodologia de studiu, structurarea gândirii, exprimarea unor idei clare şi distincte, precum şi arta comunicării lor, sunt doar câteva aspecte care mi-au facilitat studiile în universităţile pontificale, chiar dacă erau pe profil umanist.

Am învăţat să preţuiesc pe cei învăţaţi, pe adevăraţii maeştrii predau tinerilor nu doar teoria ştiinţelor, ci mai cu seamă «ştiinţa vieţii».

Am învăţat, de asemenea, că multa cunoaştere cere şi multă smerenie şi multă înţelegere faţă de ucenicii mai tineri.

Am mai învăţat că un bun inginer nu trebuie să aibă «capul calendar», ci trebuie să ştie unde să caute şi să găsească informaţiile necesare.

Am învăţat că un bun inginer poate fi cu capul în nori (să aibă curajul să spere), dar trebuie să fie cu picioarele pe pământ (să fie realist).

Am învăţat să preţuiesc prietenia adevărată, colegii şi dascălii, care te priveau la fel, indiferent de notele pe care le luai. Omul este întotdeauna mai important decât nota.

Am învăţat că uneori chiar şi din insuccese poţi învăţa mult şi progresa pe drumul cunoaşterii.

Onorată asistenţă, mergând pe firul cartei UTCN, am descoperit cu interes definiţia ingineriei ca «fascinaţia celui care vede cum plăsmuirea imaginaţiei se transformă cu ajutorul ştiinţei, într-un plan pe hârtie; ca apoi să se materializeze în piatră, metal şi energie; ca apoi să creeze locuri de muncă şi locuinţe pentru oameni; ca apoi să ducă la creşterea standardului de viaţă şi la sporirea confortului». Prin analogie am încercat atunci să definesc Teologia ca fiind fascinaţia celui care sub privirea Creatorului vede cum suflete se transformă cu ajutorul ştiinţei despre Dumnezeu, ca apoi să se materializeze în gânduri, cuvinte, fapte, să genereze vieţi sfinte, familii cu viaţă sfântă şi mari personalităţi ale vieţii spirituale, pentru ca toate acestea să poată conduce omul la cel mai înalt standard de viaţă la care fiinţa umană este chemată şi la confortul maxim – adică la împărtăşirea vieţii divine, acolo unde «toţi au totul şi toate, pe deplin şi pentru totdeauna», adică în fericirea vieţii veşnice.

Noua concepţie a conducerii UTCN se preocupă în mod firesc de formarea elitelor, cu deosebită atenţie faţă de capitalul preţios al resurselor umane. Consider că învăţământul superior, indiferent de specialitate, trebuie să se dovedească şi astăzi superior, tocmai prin calitatea persoanei pe care o formează. Acesta este feed-back-ul: confruntarea cu societatea, care adeseori este nemiloasă, pătimaşă, concurenţială şi în goană după câştig cât mai rapid şi fără efort. Dacă trecând prin focul acestei confruntări, omul rămâne om, adică persoană liberă şi responsabilă ce ştie să-şi utilizeze la lumina credinţei raţiunea, inteligenţa şi voinţa, atunci procesul formativ-didactic şi-a atins ţelul. Proba practică este viaţa iar examenul final de evaluare este Judecata finală.

***

Timpul nu îmi permite decât să punctez cei cinci ani de practică productivă la IUT Bistriţa, mai întâi şi apoi la IUAF Tehnofrig, din oraşul nostru. Aici am întâlnit remarcabili ingineri mecanici care după cum am aflat mai târziu erau şi vrednici preoţi greco-catolici: Pr. ing. Botiza Ioan-Vasile şi Pr. Romulus Pop. Aceştia alături de alţi remarcabili prelaţi din clandestinitate mi-au condus paşii de la Întreprindere spre Biserică şi ulterior la treapta cea mai înaltă a Sf. Altar. Între aceştia Pr. Pantelimon Aşteleanu, adevărat prieten şi îndrumător spiritual, Pr. Vasile-Maria Ungureanu, Ierom. Silvestru Augustin Prunduş, osbm, şi alţi vrednici prelaţi greco-catolici.

- Voi aminti că am avut şi marele har de a fi trimis la studii la universitatea pontificală Urbaniana din Roma. Acolo am întâlnit o altă «generaţie de aur», iluştri profesori, colegi de pe întregul mapamond, am descoperit sensul sintagmei catolicitate şi al celei latine «sentire cum ecclesia». Am avut ocazia să particip la mari evenimente din viaţa Bisericii: la numeroase ceremonii pontificale, audienţe pontificale, la Sinodului «pro Europa» din 1991, ca secretar, am petrecut vacanţe de studii, în locuri de pelerinaj şi mănăstiri celebre din Europa.

III. Misiune. Ce avem de făcut?

Rămân profetice şi deosebit de actuale cuvintele primului Pontif Roman, care a binecuvântat cu prezenţa sa plaiurile mioritice în mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea: «Educaţi-vă tinerii în spiritul unor ţeluri îndrăzneţe ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile uşuratice ale consumismului, să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii (…) să se pregătească creştineşte pentru angajarea lor profesională, pentru a însufleţi societatea civilă în onestitate şi solidaritate, fără a evita angajarea politică, dar făcându-se prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită nevoie».

Formarea unor creştini adulţi trebuie să cultive persoane cu «coloană vertebrală dreaptă», capabile de a sta în picioare singure, dispuse la singurătate dar şi la colaborarea în comunitate, persoane care au curajul libertăţii, responsabile de ele însele şi de propriile alegeri. Aceasta derivă dintr-o viaţă trăită cu responsabilitate personală, printr-o existenţă creştină asumată după înalta măsură a modelului sfinţeniei. O armonie deplină cu glasul interior al Spiritului care şopteşte în adâncul inimii, în profunzimea conştiinţei (cf. P. Bignardi).

Procesul formării creştine presupune cel puţin trei factori esenţiali: dorinţa de formare (autoformarea), harul Spiritului Sfânt şi formatorul, (dascălul sau modelul). Deci pe primul loc este autoformarea, acea activitate educativă angajantă ce presupune decizia de a-şi asuma explicit misiunea grijii de sine, pe un drum spiritual ce pune în joc libertatea proprie şi se exprimă prin originalitatea creatoare a fiecărei persoane (cf. P. Bignardi).

«Orice virtute care nu este cultivată cu discernământ poate degenera în viciu» (Sf. Casian). Pentru a păstra autenticitatea fiinţei umane se cere o maximă disciplină, şi anume, aceea de a rămâne fideli totalităţii, refuzând dialectica dominaţiei parţialităţii (a “jumătăţilor de măsură”), iar totalitate înseamnă deplinătate dar şi unitate interioară. A nu ceda instinctelor, a şti să moderăm dorinţele, să ne stăpânim emoţiile, a ţine sub control trupul nostru, a face un bun discernământ al gândurilor, a lua decizii conştiente şi responsabile, în pofida domniei plăcerii, a puterii şi averii, precum şi a tendinţei de a obţine orice rapid şi fără efort a lumii de astăzi, sunt toate menite a ne ajute să păstrăm unitatea originară cu Dumnezeu (şi nicidecum să devenim roboţi).

Astfel se combate împrăştierea risipirea şi jumătăţile de măsură (multe începute şi nimic finalizat). Astfel se dobândesc principii de viaţă şi se formează prin selecţie o scară a valorilor conformă propriului ideal de viaţă. În viaţa creştină toate gândurile, cuvintele şi faptele ar trebui să fie orânduite spre scopul final al vieţii noastre: fericirea veşnică.

Chiar dacă nu ne putem ridica la această exigenţă atunci măcar să învăţăm să ne ferim de cele care ne-ar împrăştia, risipi sau consuma fără rost energia spirituală. Să învăţăm să căutăm şi să regăsim mereu unitatea cu Dumnezeu, să valorificăm resursele spirituale ce ne pot ajuta să ne menţinem sau să revenim pe calea dreaptă a mântuirii. Aici ne folosesc modelele martirilor Bisericii, persoane capabile să moară pentru un ideal sfânt, cei care au trăit lecţia vieţii, aici ne folosesc modelele dascălilor, cei care ne-au învăţat lecţia vieţii, aici ne folosesc părinţii, prima icoană a bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu, pe care omul o percepe, cei care ne-au adus la viaţă.

Lumea în care trăim tinde parcă mereu mai mult la a face mai mult decât la a şti (spunea Dl. Prof. Radu Munteanu), şi mai mult la a şti decât la a fi. Ori valoarea unei persoane umane constă în fiinţarea sa. În ceea ce a reuşit să fie în acest răstimp vremelnic pe-trecător al vieţii pământeşti. Ceea ce a reuşit să fie în faţa Celui care a creat-o, Izvorul fiinţării, Fiinţa prin excelenţă, dar şi în relaţia cu semenii, cu cei pe care i-a întâlnit. Astfel, se ajunge la cele două relaţii esenţiale ale vieţii umane: relaţia cu Creatorul şi relaţia cu semenii. Cuvântul întrupat, Dumnezeul care a îmbrăcat haina umană, Domnul nostru Isus Hristos a sintetizat aceasta într-un singur percept al iubirii, cea mai importantă poruncă creştină «să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată cugetul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi» (cf. Mt 22,37.39).

Cu alte cuvinte fiinţa umană ar trebui să-şi utilizeze capitalul spiritual, capitalul intelectual şi cel fizic pentru a dezvolta cât mai mult relaţia de iubire cu Izvorul fiinţării Cel de la care, prin care şi pentru care a primit chemarea la viaţă. În acelaşi răstimp trebuie să caute să dezvolte şi relaţia cu semenii care au primit şi ei fiinţarea de la acelaşi unic Izvor întreit sfânt.

Iată importanţa idealului suprem dar şi a modelelor în viaţa persoanei umane. Idealul suprem rămâne o realitate a credinţei ce ne întăreşte speranţa întâlnirii viitoare: «că la Tine este Izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina» (Ps 35,9). În Fiul Său Isus Hristos, Dumnezeu a dorit să ne ofere un model uman. El este unica icoană vizibilă a Dumnezeului invizibil, care a devenit modelul de urmat mai întâi pentru apostoli apoi pentru sfinţii Bisericii şi pentru toţi creştinii până astăzi.

 Ce exprimă cuvântul model pentru noi, astăzi?

Un sens exprimă o realitate care poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitaţii, un tipar sau o machetă. Cuvântul poate însemna şi un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările altui sistem , mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie, etc.

Pe noi însă ne interesează acum un alt sens, acela al exemplului comportamental oferit de către o persoană, care prin trăirea sa, calităţile sale, realizările sale, poate reprezenta un ideal de viaţă pentru semeni.

În acest sens modelul suprem îl constituie Omul-Dumnezeu, Isus Hristos, Dumnezeu care îmbracă haina umană pentru a ne oferi modelul de urmat. În al doilea rând sunt importante acele personalităţi pe care providenţa divină le-a aşezat pe calea paşilor vieţii noastre cu un scop foarte precis: acela de a ne orienta drumul vieţii sau comportamentul, alegerile, deciziile de viaţă pentru a ne conforma viaţa planului divin. Pentru că dacă există un Izvor al fiinţării tuturor văzutelor şi nevăzutelor, înseamnă că există şi un izvor al timpului, există o inteligenţă care a chemat totul la existenţă cu un scop precis după un plan precis, în care fiecare personaj în fiecare moment are un rol precis (vezi conf. «Plan divin sau întâmplare?»).

Precum personajele într-o piesă de teatru sau etapele unei tehnologii de prelucrare a unei piese de la materialul brut până şa produsul finit. Deci fiecare dintre noi ca fiinţe umane facem parte dintr-un plan preexistent divin mai înainte ca izvorul timpului să-şi fi început ireversibila curgere (versuri din Scrisoarea I de Mihai Eminescu). Ei bine, în acest Plan providenţial, regizorul sau tehnologul , inginerul şef, este Cel care prevede în diferite etape ale vieţii noastre aceste modele ce pot orienta, schimba, determina alegerile şi deciziile vieţii noastre.

Onorată asistenţă,

La finalul acestui cuvânt, permiteţi-mi să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru toate darului primite şi în particular pentru ultimul dintre acestea. Vestea cea bună primită în marea zi de sărbătoare a dumnezeieştii arătări a Domnului nostru Isus Hristos, când prin decizia Urmaşului Sf. Petru în tronul Romei, Papa Benedict al XVI-lea, la şirul purpuraţilor Bisericii catolice din neamului românesc alături de Em. Sa Iuliu Card. Hossu (1969) şi Em. Sa Alexandru Card. Todea (1991), care au rezistat «usque ad sanguini effusionem» s-a adăugat cu onoare şi numele celui dintâi Arhiepiscop major, al BRUGC, Pf. Sa Lucian Mureşan, (Habemus Cardinalem!).

De asemenea, doresc să adresez felicitări Eminenţei Sale, Mitropolitului Andrei, pentru frumoasa aniversare de astăzi, ca şi pentru titlul universitar care i-a fost acordat şi să-mi exprim bucuria că acest semnificativ eveniment se petrece în contextul memorabilei aniversări a 153 de ani de la Unirea Principatelor Române, precum şi a celebrării Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, momente de comuniune ce ne încurajează în unica luptă pe care trebuie să o ducem împreună, pentru binele spiritual al Bisericilor creştine şi al neamului românesc.

Închei adresând mulţumiri Senatului UTCN pentru această reuşită festivitate cultural – spirituală şi ecumenică, de înaltă ţinută academică, precum şi pentru onoarea acordată BRUGC, la iniţiativa Exc. Sale Dlui. Prof. dr. ing. Radu Munteanu, Rector Magnific al UTCN, erudit om de ştiinţă, personalitate marcantă a corpului docenţilor Almei Mater Napocensis, nume de rezonanţă pe plan naţional şi internaţional, remarcabil mânuitor al cuvântului, dar şi un pasionat al artei şi sportului (maratonul anilor ’80).

Stimă şi recunoştinţă iluştrilor Dascăli ai Politehnicii clujene de la care am învăţat să învăţ să cunosc, stimă şi recunoştinţă preacucernicilor Prelaţi ai Universităţilor pontificale de la care am învăţat să-L cunosc pe Dumnezeu, stimă şi omagiu venerabililor Mărturisitori din Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică, de la care învăţ să cunosc trăirea cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

«Vivat academia! Vivant profesores! Vivat membrum quodlibet! Vivat membra quaelibet! Semper sint in flore…» et semper sint cum Filio et Spiritu Sancto in gloria Dei Patris. Amen.

Gratias agimus!

+ Florentin

Episcop de Cluj-Gherla

24.01.2012

Cuv. Mc. Xeni, Sf. Francisc de Sales

153 de ani de la Unirea principatelor româneşti

Ramona Băluțescu

Articole cu subiecte asemănătoare

• Biserica celor fără număr, din Arad
• A curs „unitatea” pe apa Crișului?…
• Aurora boreală a Virginiei Zeani
• PF Lucian Mureșan, cardinal. Când periferia devine centru. Din stânga Papei.